De ce… ?

De ce a trecut atata timp fara ca eu sa mai simt nimic ? De ce incep sa cred ca nu mai pot impartasi sentimente ? De ce incep sa cred ca nu mai pot sa simt nimic ? Chiar s-a terminat lista de posibile “victime” care parea cateodata infinita ?

La toate aceste intrebari, nu ma astept sa primesc un raspuns… Poate e pentru ca mi-am dat seama ca nu merita. Nu merita sa imparti ceva cu cineva atata timp cat acel cineva nu da inapoi. Nu merita sa dai cuiva acel sentiment, acea pasiune nici macar cu imprumutul. De ce ai face-o ? Ca sa te trezesti uitat de lume, de prieteni, de familie… daca tot mergem la extrem. Sincer, nu imi e foarte dor de vremurile care nu demult au trecut. Astept doar sa vad ce imi rezerva viitorul, ce “pasiuni” imi ascunde la urmatorul colt sau peste ce nerorocire ar trebui sa m-astept sa dau.

De ce toata lumea incepe dintr-o data sa se comporte diferit cu tine ? Sa iti zambeasca mai mult decat de-obicei, sa intoarca capul dupa tine daca le-ai afisat un zambet nevinovat… Poate chiar sa te salute intr-un mod diferit dupa ce ai petrecut ceva timp alaturi de persoana respectiva. Vreau ca lumea sa ma vada asa cum sunt. Vreau sa vada ce am de oferit. Vreau ca lumea sa nu mai judece dupa aparente.

Se pare ca vreau cam multe lucruri, dintre care multe sunt greu sau imposibil de realizat. De ce sa nu judece lumea cand o poate face ? De ce sa te vada lumea asa cum esti inainte de a-si forma o parere proasta despre tine ? De ce ar fi cineva curios sa vada ce e in interior ? Din nou, intrebari retorice, demne de a fi postate pe un site sau tiparite intr-un ziar pe care doar din greseala ai putea sa-l accesezi/cumperi.

Vreau si eu…

De ce sunt sentimente care vin si pleaca? Vin neasteptate ca o ploaie de vara si dispar la fel de repede ca mirosul liliacului risipit in vant… Nu stiu ce sa mai sper, ce sa mai cred. Nu mai stiu ce trebuie sa vad, la ce trebuiesa trag cu urechea. Simt ca totul e pierdut pentru moment, simt ca nu mai am de cine sa ma atasez, simt ca nu mai am cui sa ofer caldura, dragostea, sprijinul. Simt ca se termina lumea… Vreau sa cred si-mi impun sa cred ca nu e asa. Vreau sa sper in continuare, sa visez sa mai simt inca o data ca zbor, ca cineva ma tine strans bine de tot fara a avea de gand sa-mi dea drumu sau sa-mi faca vreun rau. M-am saturat sa ma trezesc in fata cu chipul desart al singuratatii. De ce nu pot si eu sa ma trezesc cu o imbratisare, un sarut si probabil un “Buna dimineata!” de la o persoana draga mie, in loc de “Te-ai trezit ? Hai, tai-o la scoala!”
Incep sa cred ca e ceva in neregula cu mine. Ca eu sunt de vina pentru nefericirea de care se pare ca sunt predestinat s-o traiesc. Ma gandesc cu sila la toate clipele prin care-am trecut cu toate ‘alesele’ vietii mele.
Una si una…
Incep sa le regret pe toate. Cat mai multe pe care as vrea sa le uit, pe zi ce trece. Mi-am facut rau singur, m-am indus in starea asta singur. Pacat ca e ceva general, zi de zi valabil si pare sa nu mai treaca. Dar stiu ca undeva, departe (vreo cativa ani lumina) e cineva acolo care… ‘ma asteapta’.
Sper doar sa nu ma inghita pamantul pana ajung acolo.

Cred ca…

… incep sa ma stric. Incep sa ma simt un stricat, un misogin, un tip care-njura mult, care scuipa atunci cand nu trebuie. Unul din milioanele de astfel de oameni care ajung la un momentdat sa nu se mai suporte… Bineinteles, poate zic asta doar din cauza ca lucrurile s-au intors la 180 de grade, din nou. Totul merge prost, totul imi scapa printre degete, nu ma pot atasa de nimic, iar atunci cand incerc s-o fac, ma lovesc de-o mare rupere de cur si-un pumn in muie. Ma gandeam mai demult ca toata lumea din jurul meu e fericita, ca toata lumea zambeste atunci cand eu ma simt prost, ca nimeni n-are nicio problema si ca toti sar intr-un picior de bucurie atunci cand altii abia isi fac inima sa tresara in vreun fel. Tot imi vine sa-mi adresez intrebarea: “De ce mi se intampla toate mie ?” dar nu o voi face, deoarece, ajungand sa cunosc persoanele din jurul meu mai bine ca niciodata, imi dau seama ca nu sunt singurul oropsit, fara cineva care sa-i fie alaturi, fara a avea cui darui acea caldura, dragoste, acel sprijin… Vreau sa fac asta, vreau sa daruiesc, vreau sa ma afund in bucuria de a avea pe cineva alaturi. Vreau sa primesc intelegere.

O persoana care sa ma-nteleaga fara a rosti vreun cuvant. O persoana careia sa-i fie de-ajuns o privire in sufletul meu ca sa-mi poata spune ce as putea face. O persoana care sa ma stranga in brate atunci cand mi-e frig. O persoana care sa-mi calauzeasca drumul peste rauri de rau gust, printre oameni falsi si printre muntii de ura de care ma simt inconjurat. O persoana care sa-mi spuna o vorba buna atunci cand ma simt aruncat la gunoi…

Mi-era dor…

Mi-era dor de zilele alea in care cant, sar, am chef de dansat, socializez cu lumea, fac misto, is outgoing… si rahaturi de genu… Se pare ca azi e una din zilele astea si presimt c-asa va fi o bucata buna de timp. Nu, nu am gasit pe nimeni care sa-mi fie alaturi, nu cred ca ar vrea nimeni sa-mi fie alaturi momentan si sincer, nici nu ma stresez foarte tare.

Singura chestie pentru care is down, sa zicem asa… E faptul ca mi-am vazut cei mai buni prieteni ‘going down’… Nu vreau sa dau detalii. Mi-e ciuda doar ca nu pot sa ma pun in locul lor, sa-ncerc sa-i inteleg, sa pot eventual sa le rezolv eu problemele. Chiar daca, intr-un fel, vazand suferinta lor, ma face sa nu vreau sa ajung asa, sa patesc aceleasi cacaturi, sa stau sa ma gandesc… “Ce-ar fi fost daca…?” ; “Ce se va-ntampla in continuare…?”. NU VREAU sa-i vad asa, nu suport sa-i vad asa…

Probabil unul dintre motivele pentru care sunt cum sunt in momentul de fata sunt ei. Faptul ca am fost alaturi unu de altul ultimele cateva zile, faptul ca am vorbit o gramada de rahaturi, faptul ca mi-au deschis ochii asupra anumitor lucruri… Poate va zice unu dintre ei… “Ba, m-ai copiat…”, dar, chiar si cu riscul asta: Thanks guys !

Femeia la 14-16 ani si conceptiile ei despre “iubire”…

Buuuun… Pai, hai sa zicem ca si FATA (ca n-o pot numi femeie) de 14-16 ‘iubeste’. Dar iubeste in sensu ei. Iubeste cum crede ea, cum ii zice inimioara. Iubeste la modul ca, atunci cand vede persoana de care-i place, se-nroseste, isi pierde cuvintele, simte ca pluteste, ca viseaza,… (dupa 1 luna, cel mult), ca nu-i mai raspunde la telefon, ca-i raspunde si-i spune ca duce gunoiu dar nu vine afara ca-i racita, ca-i spune ca-i cu mama in mall sa-si cumpere ceva, etc, etc, etc…. Nu mai inteleg. De ce zic toate exact acelasi lucru… ? De ce folosesc doua cuvinte atat de grele cu o usurinta atat de mare ? Scriu mare, cu bold, sa vada lumea: NU EXISTA SENTIMENTUL DE IUBIRE LA 15 ANI ! Bagati la cap ! Am avut si eu, acum nu demult, 15-16 ani si o zic din propria experienta. Nu va dati seama cum e pana nu o simtiti, pana nu traiti fiecare zi cu persoana iubita ca si cum ar fi ultima, pana nu vi se-nmoaie picioarele la propriu si tresare inima-n voi ori de cate ori o vedeti… Ca vorbeam de conceptii… Conceptiile sunt ceva de care trebuie sa scapam, cu totii. Orice fel de conceptii am avea, trebuie sa le dam la-o parte. E o lume mare acolo ce trebuie descoperita bucata cu bucata. Daca traim pe baza conceptiilor, nu ajungem nicaieri. O sa continuam asa, si-o sa ne lovim intr-o zi de un perete si-o sa deschidem ochii si-o sa ne dam seama ca e cu totu altfel decat am ‘preconceput’ noi… Pula mea de conceptii si iubiri false. Daca traiam intr-o grota, mai stateam sa filozofam ? NU ! Ne distram incontinuu pana adormeam toti gramada …

Amin !

Relatari generale despre o chestie…

Sa zicem ca, mi-e putin frica sa-ncep blogu asta. S-ar putea sa deviez de la subiect de cele mai multe ori, sau sa despic un subiect in 7 fire si sa il lungesc la nesfarsit… bine-ar fi sa fie asa cateodata, sa pot sa debitez tot felu de cacaturi incontinuu si sa nu ma opreasca nimeni.

Am dat titlul “Relatari generale despre o chestie…” Ceva m-a impiedicat sa spun “viata”. O fi din cauza varstei. Dar imi premit sa scriu aici, titlul adevarat al postului… RELATARI GENERALE DESPRE VIATA ! Nu ma gandeam ce aveam sa scriu aici cand m-am apucat si cred ca nici acum nu sunt in stare sa scotocesc vreo idee pe care s-o pot roti, rasuci, intinde pentru mai mult de doua randuri. As vrea sa pot scrie, sa-mi dau drumul, dar cateodata simt ca nu-mi gasesc cuvintele, ceva ma-mpiedica sa scriu ce-mi trece prin cap… Tot felul de idei, chichitze, cum ar trebui sa fie, de ce ar trebui sa fie, de ce anumite persoane fac/nu fac bine ceea ce fac… Se aduna prea multe, am impresia ca stiu prea multe, fara sa fiu laudaros si fara sa vreau sa par ceea ce nu sunt defapt. Pur si simplu ma simt coplesit cateodata de cunostinte. Si nu ma refer la cunostinte gen cunoasterea Teoriei Haosului, teorema lu Ohm si e=mC*mC, ci ma refer la cunostinte despre viata, intamplari, trairi, emotii, nervi. Cunostinte pe care probabil nici adultii nu le inteleg cateodata sau, probabil unii dintre ei nici nu le au. Ma simt un om batran printre oameni de varsta mea.

Si tot nu mi-a venit inca ce as putea EU sa relatez despre viata ? Ca lumea judeca dupa aparente ? Ca de multe ori e bine sa nu faci anumite lucruri chiar daca stii ca le poti face ? Ca nu trebuie sa te avanti foarte tare sa faci ceva daca nu ai o baza solida pe care sa calci ? Ca trebuie sa tii capul plecat de foarte multe ori, chiar daca nu-ti convine ?

Viata… De ce existam ? Care este scopul nostru ? De multe ori ajung sa cred ca existam ca sa ne facem o gramada de nervi, sa avem pe cine sa ne suparam, sa dam vina in stanga si-n dreapta pentru ceva la care noi suntem faptuitorii. Totusi, daca e sa ma uit si la partea buna, avem cu ce ne lauda. Traim sa-mpartim, sa daruim caldura, dragoste, sprijin. Traim sa legam prietenii. Traim sa ne ajutam intre noi ca oameni, ca fiinte care respira si beau acelasi lucru…