Vreau si eu…
De ce sunt sentimente care vin si pleaca? Vin neasteptate ca o ploaie de vara si dispar la fel de repede ca mirosul liliacului risipit in vant… Nu stiu ce sa mai sper, ce sa mai cred. Nu mai stiu ce trebuie sa vad, la ce trebuiesa trag cu urechea. Simt ca totul e pierdut pentru moment, simt ca nu mai am de cine sa ma atasez, simt ca nu mai am cui sa ofer caldura, dragostea, sprijinul. Simt ca se termina lumea… Vreau sa cred si-mi impun sa cred ca nu e asa. Vreau sa sper in continuare, sa visez sa mai simt inca o data ca zbor, ca cineva ma tine strans bine de tot fara a avea de gand sa-mi dea drumu sau sa-mi faca vreun rau. M-am saturat sa ma trezesc in fata cu chipul desart al singuratatii. De ce nu pot si eu sa ma trezesc cu o imbratisare, un sarut si probabil un “Buna dimineata!” de la o persoana draga mie, in loc de “Te-ai trezit ? Hai, tai-o la scoala!”
Incep sa cred ca e ceva in neregula cu mine. Ca eu sunt de vina pentru nefericirea de care se pare ca sunt predestinat s-o traiesc. Ma gandesc cu sila la toate clipele prin care-am trecut cu toate ‘alesele’ vietii mele.
Una si una…
Incep sa le regret pe toate. Cat mai multe pe care as vrea sa le uit, pe zi ce trece. Mi-am facut rau singur, m-am indus in starea asta singur. Pacat ca e ceva general, zi de zi valabil si pare sa nu mai treaca. Dar stiu ca undeva, departe (vreo cativa ani lumina) e cineva acolo care… ‘ma asteapta’.
Sper doar sa nu ma inghita pamantul pana ajung acolo.
o sa ajunga si la tine, chill copilu!